Cum să supraviețuiești liceului

Mai am un pic și plec, doar niște simulări și un BAC care parcă nu mai vine. Aș vrea să spun că liceul a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea deoarece, teoretic, așa ar trebui să fie. Nimic nu e prea greu când vine vorba de materii atunci când compari cu ce urmează la facultate și încă ești pe banii părinților. E vârsta perfectă să experimentezi. Deși nu privesc cei aproape patru ani cu prea multă căldură, pot să spun că am făcut destule greșeli ca să știu exact ce trebuie să faci pentru acea experiență unică căreia o să-i duci dorul.

2015

Încă un an se sfârșește iar eu încă nu am totul sub control. 2015 a fost continuarea seriei de ani proști care parcă nu se mai termină și care mă lasă indiferentă. Probabil nu e cuvântul potrivit pentru că simt prea multe ca să fiu indiferentă, dar o altă traducere pentru „numb” e amorțită, și, repet, simt prea multe ca să fiu amorțită. Pur și simplu exist. Nimic incitant, nimic de notat, nimic de observat. Exist și atât.

Luni a fost ziua mea și, surprinzător, a fost probabil singura zi din vacanță în care nu m-am gândit la școală și la facultate. Am fost detașată de tot ce putea fi considerat productiv și nu m-am simțit vinovată în legătură cu asta. Probabil ăsta e secretul; atât timp cât mă prefac că e ziua mea în fiecare zi a anului, lucrurile o să meargă mai bine.

Am realizat că atâta timp cât scriu, și scriu, și scriu, și scriu de fiecare dată când nu am ce face, o parte din mine se eliberează și plutește și zboară în altă parte, iar eu rămân cu un gol pe care îl pot umple cu aer ca să respir și să mă simt calmă.

Nu am fost niciodată strălucită la ceva anume și pentru o perioadă mi-a fost destul de frică să includ o facultate când mă gândeam la viitor. Nu am avut teama asta doar pentru că vreau să-mi ușurez viața sau ceva de genul ăsta. Doar că abia reușesc să trec peste fiecare zi din liceu iar facultatea ar trebui să fie locul în care aprofundezi niște domenii pe care le stăpânești.

2015 a început în forță și nu cred că m-am pregătit destul pentru asta. Nu mă așteptam să rămân la fund după ce 2014 m-a adus în probabil cel mai rău stadiu din viața mea. Am crezut că o să pot să redresez situația dar se pare că nu e chiar atât de ușor pe cât credeam.

Mi-am uitat jurnalul acasă și norocul face să simt când nu îl am aproape ca să scriu în el. Nu am știut niciodată cât de mult depind de el, dar se pare că mă atașez de lucuri inanimate mai mult decât aș fi crezut.

Lucrurile devin din ce în ce mai complicate și mai lipsite de sens. Simt că tot ce încerc să fac se prăbușeste și se sfărâmă și ajunge nimic. Simt că tot ce iubesc pleacă pentru totdeauna și că tot ce apreciez dispare din fața mea cât mai încet posibil ca să pot să conștientizez asta și ca să doară cât mai tare posibil.

A murit Zuza şi am crezut că după două săptămâni o să încep să mă obişnuiesc cu ideea dar e din ce în ce mai greu pentru că devine real.

Cred că, cu cât cresc și încerc să înțeleg ce se întâmplă în jurul meu, devin din ce în ce mai nervoasă și mai confuză pentru că se întâmplă atâtea lucruri stupide care nu au niciun sens. Am ajuns la concluzia că dacă ceva nu te afectează, atunci de ce să comentezi ca un idiot și să rănești sentimentele unei persoane pentru că fac ceva ce îi face fericiți? De exemplu, mi se pare inutil să mănânci pâine neagră doar pentru că are cu 5 calorii mai puține decât pâinea albă, dar asta nu îmi dă dreptul să forțez pe cineva să mănânce pâine albă doar pentru că asta e preferința mea.