Am realizat că atâta timp cât scriu, și scriu, și scriu, și scriu de fiecare dată când nu am ce face, o parte din mine se eliberează și plutește și zboară în altă parte, iar eu rămân cu un gol pe care îl pot umple cu aer ca să respir și să mă simt calmă.

Înainte (adică când toate lucrurile erau relativ ok) scriam atât de des pe blog și mă simțeam vinovată când nu aveam activitate și voiam să știu ce crede lumea despre subiectul pe care l-am abordat. Îmi plăcea să cred că îi făceam pe oameni să vadă lucrurile din perspectiva mea, că îi fac să înțeleagă cine știe ce lucruri. Dar în ultima vreme, postările mele au avut un singur subiect: faptul că, probabil, dar fără să fie confirmat de un specialist sau de a fi observat de o altă persoană, sunt deprimată. Sau ceva din domeniul ăsta. Și vreau să vorbesc despre asta deoarece nu am ocazia să abordez subiectul cu cineva în viața reală și în felul ăsta știu că există o probabilitate ca cineva să citească asta. Dacă se întâmplă lucrul ăsta, încă sunt aici.

Am citit tot felul de definiții ale depresiei și știu o mare parte din simptome și aș minți dacă aș spune că nu mă regăsesc. Dar asta e doar părerea mea care poate fi blurată de faptul că nu am mai fost cu adevărat fericită de ani buni. Nu pot să spun că am un motiv pentru a mă simți în felul ăsta și asta mă frustrează cel mai tare. Într-o oarecare măsură, am avut o viață decentă, doar că nu pot să spun că sunt mulțumită de toate realizările mele de până acum sau că am fost mândră de mine.

Sunt atât de multe momente în care nu simt nimic propriu-zis, pur și simplu sunt într-un loc și tot ce fac e să-mi controlez respirația și să mă concentrez pe bătăile inimii deoarece e relaxant și îmi controlez reacțiile exterioare pentru că am migrene și îmi simt creierul pulsând atâta timp cât stau în starea asta de letargie și de contemplație fără niciun rezultat anume. Nu pot spune că e chiar cel mai bun exercițiu pentru a-mi exersa controlul asupra psihicului, dar măcar din când în când nu vreau să-mi plâng de milă. Și, sincer vorbind, e mai ușor de suportat presiunea din jurul tâmplelor și senzația că o să-mi explodeze fața decât atunci când plâng în hohote și simt că mi se rupe cavitatea toracică de la stern în jos și că o să-mi sară ochii din orbite dacă nu mă opresc într-un minut.

Dacă tot vorbim de distrugere emoțională, în mai va fi jumate de an de când a murit Zuza și nu cred că sunt pregătită pentru momentul ăsta. Tot încerc să-mi spun că e un vis urât, că încă e în apartamentul din Suceava, că mă așteaptă să o scot afară și că nu mai poate de nerăbdare să doarmă cu mine. Poate că moartea ei e unul din motivele pentru care am ajuns unde sunt acum. Nu vreau să o acuz de nimic pentru că ocupă un loc important în mine și cred că dacă îi pătez imaginea într-un fel o voi ascunde și nu vreau să o ascund pentru că a fost minunată.

Ideea pe care am vrut să o abordez e că nu e chiar o idee bună să încerci să păstrezi totul într-o cutie de metal indestructibil pentru că ajunge să te roadă în piept și să ți se încleșteze mandibula și să îți simți mâinile detașându-se de corp; nici nu e nevoie să îți manifești dorința de autodistrugere pentru că propriul corp face treaba pentru tine. Poate e o ipocrizie să dau sfaturi când eu nici n-am curaj să împărtășesc ipoteza mea cu prietenii și familia, dar știu despre ce vorbesc și nu e plăcut să te simți sub linia existenței.