Nu am fost niciodată strălucită la ceva anume și pentru o perioadă mi-a fost destul de frică să includ o facultate când mă gândeam la viitor. Nu am avut teama asta doar pentru că vreau să-mi ușurez viața sau ceva de genul ăsta. Doar că abia reușesc să trec peste fiecare zi din liceu iar facultatea ar trebui să fie locul în care aprofundezi niște domenii pe care le stăpânești.

Am avut perioade când visam la facultate și la viața în campus; la cât de fericită o să fiu când o să învăț ceea ce-mi place, ceea ce vreau. Dar cu cât cresc, realizez că viața universitară nu e chiar cum mi-o imaginam. Într-adevăr, am reușit să-mi găsesc un domeniu care să mă atragă, dar din nefericire, nu excelez în toate cursurile care se predau. Sincer vorbind, „excela” e un termen destul de fantastic în contextul meu pentru că nu m-am împăcat niciodată cu fizica și chimia, obiecte fundamentale în medicina veterinară sau zootehnie. Nu știu exact cum vor decurge lucrurile, dar sper să reușesc să ajung până acolo.

Părinții mei au încredere în mine că voi reuși orice îmi propun și sunt dispuși să mă susțină când voi întâmpina dificultăți. Problema mea e că nu cred că pot să fac față presiunii indirecte pe care mi-o tot trimit. Nu vreau să îi dezamăgesc, dar nici nu vreau să le creez vreo speranță doar ca să îi fac să realizeze că nu a fost o decizie bună; că nu sunt copilul care se așteptau să fiu când sunt mare.

Toate discuțiile astea despre facultăți sunt copleșitoare și nu e chiar cel mai ușor de abordat subiect, în special când vorbești cu părinții despre asta. Cred că asta e din cauza faptului că timpurile se schimbă și ce au făcut părinții noștri ca să intre la facultate e, contrar tuturor aparențelor, diferit de ce trebuie să facem noi. Nu mai e de ajuns sa termini liceul cu medii peste 9 și să ai note mari la BAC și la examenele de admitere (în caz că sunt impuse de facultate). Zilele astea mai trebuie să vorbești fluent 3 limbi străine, să ai activități extrașcolare, să ai un atestat care dovedește că ești maestru în limba engleză, să ai prieteni în China și să faci yoga de 3 ori pe zi.

Ceea ce nu înțelege generația veche este că lumea pe care o știu ei e diferită de lumea pe care o știm noi, și nu invers. Nu invers pentru că noi suntem capabili de a înțelege faptul că părinții noștri trăiesc sub iluzia că inteligența este ceva ereditar și că este imposibil ca noi să urmăm fiecare pas pe care ei l-au făcut în viață.

Nu sunt singura care trece prin asta, dar sunt printre singurii care se revoltă împotriva planurilor prestabilite din momentul fecundației pentru că vreau să îmi apăr sănătatea psihică din cauză că visele mele au fost evacuate de mult pe ușa din spate și încerc să îi ajut pe alții să învețe să își susțină punctele de vedere pentru că să simți în piept un gol, o durere inimaginabilă în momentul în care ți se spune că ceea ce vrei tu nu are semnificație nu e chiar cel mai plăcut sentiment din lume.

Nu sunt un geniu, abia mă descurc la școală, nu am mulți prieteni și nici prea sănătoasă la cap nu sunt, dar asta nu înseamnă că ar trebui să îmi reneg propria mea existență doar pentru că o parte importantă din mine e mototolită și aruncată la gunoi. Refuz să fiu manipulată de cei care au avut mai mult noroc decât își pot imagina vreodată pentru că nu trebuie să aibă fantezii cu ideea impregnată în fiecare cap al oamenilor cum că primești o slujbă o dată cu diploma de absolvire.