Scrisoare deschisă către persoanele care nu mai au loc în prezent

Îmi vine greu să cred că nu am mai scris aici de un an, dar totuși nici nu mă surprinde. E exact ca de fiecare dată când se întâmplă ceva care mă face să îmi apreciez existența ca fiind mai patetică decât în urmă cu câteva minute: surprinsă, dar mă așteptam la ceva asemănător. Totuși nu aste e ideea principală a ceea ce vreau să scriu. Vreau să vorbesc despre lucrurile pozitive pe care le-am observat în timp ce citeam postările vechi. În mod surprinzător, există.

Scrisoare deschisă către persoanele care au rămas în trecut

Încep să scriu în ultima zi a lui 2016. Nu știu când o să termin pentru că aseară după ce am scris titlul deja am simțit trauma care o să urmeze. Probabil „traumă” e mult spus, dar e aproape de adevăr. Nu mai vreau să-i acuz pe alții pentru că daca un lucru se termină, deobicei ambele părți au o oarecare vină. M-am tot învârtit în jurul cozii căutând un răspuns care nu o să vină vreodată, așa că o să-mi asum partea mea ca să pot să trec peste. Vreau să ies din groapa asta de suferință care parcă se sapă singură iar eu nu fac nimic să o opresc. Asta e scrisoarea mea către cei care au decis să mă transforme într-un capitol din trecutul lor, ceea ce nu am putut să le-o spun în față, nici atunci, nici acum.

La anul fac 20 și nu cred că am fost vreodată mai confuză, sau dacă m-am simțit vreodată mai pierdută. Sună atât de ciudat pentru că sincer, nu credeam că o să ajung să spun că mai am puțin și „schimb prefixul” sau devin un „adult adevărat” sau oricare altă expresie tâmpită. Mai e un an până atunci, deci încă nu e garantat că o să ajung până acolo, dar îmi place să visez.

Cum să supraviețuiești liceului

Mai am un pic și plec, doar niște simulări și un BAC care parcă nu mai vine. Aș vrea să spun că liceul a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea deoarece, teoretic, așa ar trebui să fie. Nimic nu e prea greu când vine vorba de materii atunci când compari cu ce urmează la facultate și încă ești pe banii părinților. E vârsta perfectă să experimentezi. Deși nu privesc cei aproape patru ani cu prea multă căldură, pot să spun că am făcut destule greșeli ca să știu exact ce trebuie să faci pentru acea experiență unică căreia o să-i duci dorul.

2015

Încă un an se sfârșește iar eu încă nu am totul sub control. 2015 a fost continuarea seriei de ani proști care parcă nu se mai termină și care mă lasă indiferentă. Probabil nu e cuvântul potrivit pentru că simt prea multe ca să fiu indiferentă, dar o altă traducere pentru „numb” e amorțită, și, repet, simt prea multe ca să fiu amorțită. Pur și simplu exist. Nimic incitant, nimic de notat, nimic de observat. Exist și atât.

Luni a fost ziua mea și, surprinzător, a fost probabil singura zi din vacanță în care nu m-am gândit la școală și la facultate. Am fost detașată de tot ce putea fi considerat productiv și nu m-am simțit vinovată în legătură cu asta. Probabil ăsta e secretul; atât timp cât mă prefac că e ziua mea în fiecare zi a anului, lucrurile o să meargă mai bine.

Am realizat că atâta timp cât scriu, și scriu, și scriu, și scriu de fiecare dată când nu am ce face, o parte din mine se eliberează și plutește și zboară în altă parte, iar eu rămân cu un gol pe care îl pot umple cu aer ca să respir și să mă simt calmă.

Nu am fost niciodată strălucită la ceva anume și pentru o perioadă mi-a fost destul de frică să includ o facultate când mă gândeam la viitor. Nu am avut teama asta doar pentru că vreau să-mi ușurez viața sau ceva de genul ăsta. Doar că abia reușesc să trec peste fiecare zi din liceu iar facultatea ar trebui să fie locul în care aprofundezi niște domenii pe care le stăpânești.

2015 a început în forță și nu cred că m-am pregătit destul pentru asta. Nu mă așteptam să rămân la fund după ce 2014 m-a adus în probabil cel mai rău stadiu din viața mea. Am crezut că o să pot să redresez situația dar se pare că nu e chiar atât de ușor pe cât credeam.

Mi-am uitat jurnalul acasă și norocul face să simt când nu îl am aproape ca să scriu în el. Nu am știut niciodată cât de mult depind de el, dar se pare că mă atașez de lucuri inanimate mai mult decât aș fi crezut.