2015 a început în forță și nu cred că m-am pregătit destul pentru asta. Nu mă așteptam să rămân la fund după ce 2014 m-a adus în probabil cel mai rău stadiu din viața mea. Am crezut că o să pot să redresez situația dar se pare că nu e chiar atât de ușor pe cât credeam.

Adevărul e că îmi urăsc viața și că am început să nu mai fiu atentă la trecerea de pietoni cu gândul că dacă mă lovește o mașină, n-ar fi atât de oribil pentru că am trecut prin lucruri mai groaznice. Simt asta de câțiva ani dar m-am obișnuit pentru că încă sunt aici, probabil e un semn de la Univers că pot să fac față la orice. Într-un fel, vreau ca familia mea să afle asta, să știu că nu sunt singură. Aș vrea să am curajul să le spun că dacă aș avea oportunitatea să o iau de la capăt și să fac lucrurile într-un mod diferit, aș face-o fără să clipesc. Ezit pentru că mereu am fost de părere că dacă am o problemă, atunci e problema mea și nimeni n-ar trebui implicat în ea.

După ce a murit câinele familiei, Zuza, am crezut că nimic nu mai are culoare, că nu mai are sens să mă bucur de tot ce se bucura ea pentru că a murit nemâncată și slăbită, iar eu nu am putut să fiu lângă ea pentru că eram departe. Nu am putut să merg să văd locul unde e îngropată pentru că a devenit un tabu în casă și asta a durut aproape la fel de tare pentru că mi-aș fi dorit să îmi iau rămas bun cum se cuvine. Merită asta, dar din nefericire, tatăl meu e mai încăpățânat decât o să fiu eu vreodată și nu prea vorbește despre sentimentele lui.

Teoretic vorbind, am trecut peste asta. Apoi am realizat că deși pentru un moment am fost determinată, mi-am pierdut toată încrederea în mine când vine vorba de ce voi face în viitor. Mi-e frică că nu voi reuși să intru la veterinară pentru că nu mă consider destul de inteligentă pentru asta, iar singurul meu plan B (acela de a merge la litere să continui să învăț engleză la un nivel satisfăcător mie și să continui eventual cu ceva în jurul traducerilor) este negat cu o forță incredibilă de tatăl meu și de mama mea vitregă. Probabil au dreptate când afirmă că traducerea nu e cine știe ce și că nu pot fi recompensată material, dar e unul dintre visele mele și nu apreciez să fie dat la o parte ca pe ceva nesemnificativ, de parcă nu ar conta.

Logic vorbind, odată ce am fundația și pereții, am nevoie și de un acoperiș. Destinul, bineînțeles, nu a putut să mă cruțe de problemele tipice adolescentine și m-am simțit exclusă de proprii prieteni o perioadă. M-am simțit de parcă nu aveam nicio importanță în grupul nostru și că lipsa mea nu ar fi remarcată de cineva. Recunosc, am un ego inexplicabil și o încredere nelimitată, dar să văd că cei mai buni prieteni ai mei se descurcă fără mine m-a dus aproape de prag. Nu le-am spus niciodată cât de mult înseamnă pentru mine și îmi pare rău pentru asta pentru că sunt oameni minunați și mă bucur că îi cunosc.

Tot ce mă consolează în călătoria asta care nu duce într-un loc anume este că deși totul merge prost, sunt unele momente când nu e chiar atât de rău. Îmi intensific pregătirile pentru BAC cu speranța că nu voi dezamăgi pe nimeni și îmi place să cred că sunt pe drumul bun. Recent am început pregătirea la română și profesoara mea este unul dintre cei mai buni profesori pe care i-am avut vreodată pentru că vede doar partea entuziasmată și plină de viață din mine, îmi apreciază munca și mă face să mă simt de parcă contez și a doua săptămână după ce m-a lăsat să lucrez am început să plâng pentru că nu mai țin minte când a fost ultima oară când cineva mi-a spus toate astea.

Nu vreau să alarmez pe nimeni şi nu vreau să fiu tratata ca un caz social deoarece nu sunt singura care trece prin asta. Nu sunt cu nimic mai specială față de alt adolescent. Nu am nimic care mă diferențiază de alții. Dar nu pot să spun că asta mă deranjează într-un fel.