Lucrurile devin din ce în ce mai complicate și mai lipsite de sens. Simt că tot ce încerc să fac se prăbușeste și se sfărâmă și ajunge nimic. Simt că tot ce iubesc pleacă pentru totdeauna și că tot ce apreciez dispare din fața mea cât mai încet posibil ca să pot să conștientizez asta și ca să doară cât mai tare posibil.

Mulți sunt de părere că există ceva frumos în durere, în haos, în confuzie, în tot ce duce la agonie și la dorința de a avea destulă putere ca să oprești totul. Mulți visează la a simți durere adevărată pentru că devine obositor să încerci să menții un echilibru, dar nu e nimic frumos în asta. Aș vrea să pot să evadez, să las în urmă trupul și mintea și toate emoțiile pe care le-am simțit vreodată și să plutesc. În zilele cele mai rele îmi doresc să dispar de tot și pentru totdeauna. Nu e nimic frumos în asta.

Nu sunt în stare să spun ce simt sau să schimb ceea ce vreau să schimb și asta e probabil cel mai groaznic lucru pe care l-am experimentat vreodată. Poate mă înșel deoarece pot să enumăr lucruri mai groaznice care m-au făcut să tremur și să plâng și să vreau să-mi pun o funie în jurul gâtului ca să opresc toate astea.

Nu pot să spun că am avut o zi cu adevărat bună de mult timp; atât de mult, încât nici nu pot să-mi aduc aminte ultima zi în care totul a mers bine, în care nu mi-am dorit să nu mai exist. Am ajuns să mă simt de parcă aș cădea într-o prăpastie și cu fiecare centimetru cu care mă apropii de fund, îmi dispare orice gram de fericire pe care l-am avut în mine vreodată.

Asta nu e ceva trecător și în mod clar nu e ceva nou. M-am simțit așa de ceva timp, dar e greu să recunoști ceea ce se petrece în tine când nu ai cui să-i spui toate astea fără să fii acuzat că exagerezi sau că trebuie să treci peste asta, alții o au mai rău. Probabil că alții o au mai rău, dar eu nu trăiesc cu răul altuia, trăiesc cu al meu și merit să pot spune că nu pot să-l înving și că în fiecare zi vreau să cedez.

Nu știu cum aș putea să rezum toate astea într-o singură propoziție, într-un cuvânt pe care aș putea sa-l scriu pe piele ca lumea să știe prin ce trec, poate atunci o să mă simpatizeze și că o să accepte că nu sunt puternică.

Aș vrea să pot să spun că am o listă cu motive pentru care mă simt așa, dar îmi e prea greu ca să pot să fac asta. Nu vreau să îmi aduc aminte de ce am uitat. Nu vreau să trec din nou prin bătăliile pe care le-am câștigat. Nu vreau să recunosc că războiul dintre mine și eu însămi e prea puternic, că e prea mult ca să pot să trec prin el singură.