La anul fac 20 și nu cred că am fost vreodată mai confuză, sau dacă m-am simțit vreodată mai pierdută. Sună atât de ciudat pentru că sincer, nu credeam că o să ajung să spun că mai am puțin și „schimb prefixul” sau devin un „adult adevărat” sau oricare altă expresie tâmpită. Mai e un an până atunci, deci încă nu e garantat că o să ajung până acolo, dar îmi place să visez.

Am început să scriu asta pe 31 ianuarie, doar că nu am reușit să îmi adun ideile și să termin de scris. Nu țin minte foarte clar momentul în care m-am apucat pentru că eram într-un moment prost și asta face uneori ca detaliile să fie contorsionate. Eram într-un moment prost și urma să intru într-un moment și mai prost care îmi va distruge câteva luni din viață. Regret că am lăsat asta să se întâmple. Încă sunt într-un moment prost, doar că e ușor de ignorat acum.

Sunt înconjurată de oameni care mă fac să uit ce a fost și să mă gândesc la ce o să fie. În mod surprinzător, mă gândesc la viitor și încep să uit trecutul. Am început să apreciez oamenii sau momentele care au fost și să nu le mai permit accesul în prezent. Anul ăsta am pierdut prietenii care credeam că o să dureze mai mult. Mint. Mă așteptam la asta de ceva timp și parcă nu mai venea momentul în care urma să se întâmple. Nu pot să-mi explic de ce s-a întâmplat, dar nici nu mă gândesc prea mult la asta. Poate a fost vina mea, poate nu. Poate începutul destrămării nu a avut legătură cu mine, dar continuarea da. Nu mai înțeleg. Din când în când mai povestesc asta sperând că o să primesc un răspuns, dar cel mai bine e să ignor. Nu mai vreau să las oamenii din trecut să îmi strice ce am acum.

Sunt atât de aproape de finalul lui 2016, doar că de data asta nu mai sunt surprinsă. A trecut atât de repede și acum tot ce fac e să aștept să se termine. M-am deschis unor oameni care nu meritau, am pierdut oameni care altă dată meritau, am găsit oameni care merită. Am ajuns din rău în mai rău, iar acum sunt într-o stare de calm relativ, când aștept ca neprevăzutul să se întâmple. Asta e mai bine decât ce era înainte. Liniștea dinaintea furtunii se prelungește surprinzător de mult și îmi dă speranța că poate furtuna nu o să mai vină. Mă mint singură pentru că furtuna vine mereu, iar acum nu pot să anticipez intensitatea ei. Măcar acum am pe cine să contez. E o chestie destul de faină.

Mă tot bat gânduri dacă am luat deciziile corecte. Dacă o să regret ceva în 10 ani. Probabil că da, doar că îmi e frică de câte lucruri o să regret. Poate era mai bine dacă nu ajungeam în momentul asta. Sau poate că nu, mă așteaptă ceva bun mai încolo. Îmi place să cred în ultima vreme că de acum se pot întâmpla doar lucruri bune, ce a fost rău s-a întâmplat. Cine știe cum o să fie?