Scrisoare deschisă către persoanele care au rămas în trecut

Încep să scriu în ultima zi a lui 2016. Nu știu când o să termin pentru că aseară după ce am scris titlul deja am simțit trauma care o să urmeze. Probabil „traumă” e mult spus, dar e aproape de adevăr. Nu mai vreau să-i acuz pe alții pentru că daca un lucru se termină, deobicei ambele părți au o oarecare vină. M-am tot învârtit în jurul cozii căutând un răspuns care nu o să vină vreodată, așa că o să-mi asum partea mea ca să pot să trec peste. Vreau să ies din groapa asta de suferință care parcă se sapă singură iar eu nu fac nimic să o opresc. Asta e scrisoarea mea către cei care au decis să mă transforme într-un capitol din trecutul lor, ceea ce nu am putut să le-o spun în față, nici atunci, nici acum.

Pot să număr pe o mână toți oamenii la care mă gândesc noaptea când nu pot să dorm, când beau prea mult și râd ca să încerc să-i uit sau când nu am nimic de făcut și-mi zboară gândul la ce a fost, la ce ar fi putut fi. Îmi imaginez că poate și ei se gândesc la mine, că și lor le pare rău. Sunt vise puerile.

Sufăr după oameni care au însemnat totul pentru mine, iar acum nu pot să-i ating nici măcar cât o face o briză de vară care dispare mult prea devreme pentru că vreau mai mult. Oameni care mi-au fost constante în viață, iar în mod tragic, încă sunt pentru că nu îi pot uita. Alții care doar mi-au zgâriat existența și au lăsat cicatrici pentru tot restul vieții, în locuri atât de vizibile în așa fel încât îi văd zilnic. Nu îi acuz că au plecat, doar vreau să știu de ce, să pot să mă schimb pentru că oamenii care au promis că o să rămână nu s-au ținut de cuvânt și asta doare cel mai tare. Vreau să repar ce e stricat și să fiu mai bună doar că nu am cum să fac asta dacă nu știu ce e stricat în afară de inimă. Mi s-a spus că nu e vina mea că lumea dispare, că nu trebuie să mă schimb, că sunt iubită. Cu toate astea întinse pe tavă în fața mea în așa fel încât am ajuns să le cred, tot nu am fost destul de bună. Tot am fost aruncată la o parte de cine credeam că o să stea.

Încerc să îmi asum și să nu mai învinovățesc. Să nu mă mai atașez atât de repede și de mult. Într-un fel, nu îi învinuiesc pentru ce au făcut. Am fost prea mult și prea puțin în același timp. Prea rece, prea închisă, cu prea multe sentimente ținute pentru mine. Am fost opusul a ceea ce am promis că o să fiu. Am zis că o să mă schimb pentru binele lor și n-am făcut-o. Am fost o lașă căreia îi era frică să spună adevărul despre ceea ce simțea. Am ținut totul pentru mine și pentru păturile în care țipam ce aveam de zis. Pentru asta îmi pare rău. Nu mi-am dorit să se ajungă la asta sau ca asta să fie singura soluție. Tot îmi zic că dacă faptul că au plecat i-a făcut mai fericiți, atunci și eu sunt fericită pentru ei.

Știu că tot repet fazele cu „oameni din trecut”, „oameni care au fost”, „oameni care m-au lăsat”. Dacă trebuie să fiu sinceră cu mine, mereu rămâne ușa deschisă pentru cine vrea să se întoarcă. Încerc să par dură și să insist asupra ideii că ce e în trecut, rămâne în trecut. Dar mereu sunt cu un ochi la ce a fost în caz că se întoarce. Până la un semnal, dacă e să vină sau nu, ăsta e un adio din partea mea.