Aseară nu puteam să dorm așa că am început să mă uit pe tavan și să mă gândesc la o parte din deciziile pe care le-am luat și de felul în care am acționat în anumite situații. Și, ca deobicei, am ajuns la concluzia că sunt o scorpie groaznică și că nu merit compasiunea nimănui.

Multă lume mi-a spus că nu ar trebui să simt asta pentru că sunt tânără și viața e lungă și frumoasă și că n-am gustat decât cireașa de pe tort. Dar dacă ar trebui să analizez paralela asta, aș putea spune că nu toate torturile sunt bune, și cum fiecare om e un mic fulg de nea dintr-o furtună, atunci fiecare tort e diferit. Doar pentru că sunt o adolescentă, nu înseamnă că obligatoriu viața mea e minunată și că ar trebui să fiu recunoscătoare pentru asta. Într-un fel, viața mea e minunată și ar trebui să fiu recunoscătoare pentru asta, dar în alt fel, îmi doresc să schimb fiecare aspect al ei.

Luate separat, probabil problemele mele nu par cine știe ce și ar putea fi rezolvate relativ ușor. Dar când mă trezesc dimineața, problemele mele nu vin separat, se trântesc în mine împreună. E prea mult uneori și vreau să stau în pat până când o să dispară toate pentru că m-am săturat să le înfrunt.

O vârstă fragedă nu înseamnă neapărat că ești fericit. Nu cred că am fost cu adevărat fericită mai mult de o zi, poate două, de ceva timp. Am încercat să dau semnale de alarmă, dar mă retrag în ultimul moment pentru că ultimul lucru care vreau să fiu e lașă; în rest sunt orice adjectiv negativ care poate fi pus într-o listă infinită.

M-am săturat ca de fiecare dată când cineva împlinit îmi spune că trebuie să îmi împlinesc visurile, indiferent de obstacolele peste care dau, să îmi creez propria compasiune și să îmi imaginez că ei sunt cei care îmi dau compasiunea asta falsă. Cât timp o să treacă până o să cred pe cuvânt pe cineva când îmi spune că îi pasă? Nici pe mine nu mă cred când îmi spun că sunt puternică și că pot să trec prin orice, că pot să fac orice.

M-am săturat să îmi văd colegii frustrați pentru că nu au luat nota pe care au vrut-o la un test deși au luat note pe care eu nu le-am luat niciodată. M-am săturat să mă mulțumesc cu mediocrul. M-am săturat să stau în starea asta și nu știu ce ar mai trebui să fac ca să se prindă cineva că am nevoie de mai mult ajutor decât spun că am.

Nu vreau să vorbesc cu familia despre toate astea pentru că de fiecare dată când am încercat, s-au întâmplat lucruri inimaginabile și am ajuns oaia neagră a familiei care nu le oferă mulțumirea caracteristică pe care o așteaptă adulții de la copii lor. Mă piș pe așteptările standard care sunt puse unui copil din prima zi în care vine aici. Mi se face scârbă de fiecare dată când văd privirile tuturor când află de situația mea la școală pentru că mă înjosesc de una singură destul, nu am nevoie de sprijin.

Poate ar trebui să dau semnale de ajutor mai luminoase pentru că, atâta timp cât o să-mi întunec cerul, nu o să le vadă cineva vreodată.