Știi atunci când citești o poveste atât de bună încât atunci când o termini ai un gol în tine; ai un gol în tine și nu știi ce să faci. Ești confuz și te holbezi la copertă sau la ecran și te gândești ce o să faci de acum deoarece ai investit timp în povestea aia.

Simți cum emoțiile trăite de personaj ți se imprimă în inimă. Când finalul e trist, e groaznic. Durerea simțită de personaj devine reală, e ca și cum ai fi luat parte la acțiune. Îți vine să te lovești în piept ca să scapi de chin, să urlii, să lovești pereții, vrei să plângi; și nu poți. Nu poți pentru că încă ești în șocul de post terminare a unei povești incredibile și rămâi paralizat. Te gândești din nou la poveste, retrăiești tot ce ai citit pentru că nu poți să faci altceva. Citești din nou ultimele paragrafe ca să-ți rămână întipărite în creier, după aia valul de emoție te cuprinde și abia apoi plângi. Plângi în hohote, simți cum ți se rupe inima deoarece prin asta a trecut și personajul respectiv. Plângi, lovești, izbești, arunci, trântești. Faci tot ce poți să scapi de durere. Apoi te calmezi, dar ceva îți aduce aminte de povestea respectivă și începi să plângi din nou. Îți treci mâinile prin păr și îți zgârii scalpul.

După aia te enervezi și îți ștergi lacrimile cât mai repede posibil și îți îndrugi că e doar o poveste, deși știi că nu e adevărat. Știi că nu e adevărat deoarece ai simțit-o chiar tu, iar golul din piept o dovedește.

Apoi devii vulnerabil și începi să te gândești la personaj și ți se face milă fiindcă realizezi că tot ce ai simțit tu e probabil doar o fărâmă din ceea ce simte el și vrei să-l îmbrățișezi și să-i șoptești că totul va fi bine și că se va termina în curând, că vei fi acolo ca să-l ajuți să treacă peste asta. Dar nu poți pentru că personajul e fictiv iar tu ești real. Apoi te enervezi pe tine însuți deoarece pentru tine personajul a fost la fel de real ca și propria-ți persoană, toată drama prin care a trecut e reală deoarece o simți și tu. Și plângi din nou pentru că îți dorești cu fiecare celulă din tine să-i fii alături.

Realizezi că toate pauzele pe care erai nevoit să le faci în timpul lecturii când acțiunea îți lua respirația nu te-au pregătit deloc pentru ceea ce simți acum. 

După ce te calmezi, dai vina pe autor, te înfurii pe el pentru ce i-a făcut personajului. Zeci de întrebări îți trec prin cap la adresa autorului și te înfurii și mai tare.

"Cum ai putut?"

"Ești om?"

"De ce?"

"De ce?!"

Și te gândești din nou la personaj și la cât de singur e și vrei să-l iei în brațe și să-i mângâi părul. Nu vrei să-l lași neajutorat și te înfurii pe tine pentru că știi că nu poți face nimic.

După toate astea, îți promiți că nu o să mai citești povestea, că nici nu o să te mai gândești la ea deoarece știi ce durere îți provoacă. Intri în șoc și te gândești că nu o scapi niciodată de ea. Te va urmări. Până și personajul te va urmări deoarece l-ai lăsat într-un mediu ostil, singur, fără nicio urmă de speranță. Nici nu poți să dormi pentru că te simți vinovat. Dai vina pe tine pentru că nu ai putut să faci nimic.

Iar când o citești din nou, urlii la personaj de parcă ai încerca să-l atenționezi fiindcă nu vrei ca el să treacă prin tot fiascoul acela din nou. Dar cu fiecare paragraf realizezi frumusețea ascunsă în tot dezastrul ăsta. Remarci tot ce nu ai remarcat din prima.

Ajungi la final iar durerea ți se strecoară în inimă, în nervi, în oase, în piele, peste tot. Verși o lacrimă odată cu terminarea ultimei fraze și o iei de la început.