The Fault in Our Stars

Urăsc cartea asta.

Să citesc The Fault in Our Stars a fost o decizie bună și extraordinar de proastă. Dar nu o regret, mă bucur că am făcut-o. Asta totuși nu mă face să mă simt mai bine și nici nu mă scapă de cum mă simt, de golul pe care îl am în mine. E oribil.

Am stat aseară până aproape de 1 ca să o termin, eram determinată să o termin aseară, indiferent de cât mi-ar lua. Și asta a fost o decizie la fel de bună și extraordinar de proastă pentru că m-am simțit groaznic toată noaptea și am visat că cineva a murit și a trebuit să îi scriu un elogiu. Oricum, nu asta e important, ci cartea și felul în care cartea mă face să mă simt.

Nu e o poveste de dragoste. Nu e o poveste siropoasă a doi adolescenți pentru că nimic nu e siropos la ei (poate doar unele replici folosite de Augustus). Nu e o poveste fericită pentru că finalul m-a lovit cu o forță atât de mare încât după ce am încercat să procesez tot am început să plâng. Mi-am pus capul în brațe și am început să plâng. E o poveste despre durere și despre suferință și despre cum ne afectează mai mult sau mai puțin.

Nici nu îmi pot explica de ce am plâns, nu înțeleg de ce a trebuit să mă atașez de poveste și de personaje și de carte în felul ăsta. Aș vrea să nu o fi făcut, dar apoi aș fi regretat pentru că e o carte extraordinară. John Green e extraordinar. John Green mi-a distrus viața pentru viitoarele câteva săptămâni pentru că o să stau să mă gândesc la poveste și la felul în care se putea termina.

Într-un fel mi-aș fi dorit să fi terminat cartea asta acum ca să simt durerea la intensitatea pe care am simțit-o aseară și poate așa scriam ceva inteligent. Îmi pare rău. Aș vrea să-i fac o impresie mai bună decât atât, dar am ratat momentul perfect. L-am ratat și îmi pare rău.