Scrisoare deschisă către persoanele care nu mai au loc în prezent

Îmi vine greu să cred că nu am mai scris aici de un an, dar totuși nici nu mă surprinde. E exact ca de fiecare dată când se întâmplă ceva care mă face să îmi apreciez existența ca fiind mai patetică decât în urmă cu câteva minute: surprinsă, dar mă așteptam la ceva asemănător. Totuși nu aste e ideea principală a ceea ce vreau să scriu. Vreau să vorbesc despre lucrurile pozitive pe care le-am observat în timp ce citeam postările vechi. În mod surprinzător, există.

Tot am vorbit la un moment dat că treceam prin foarte multe momente proaste care mi-au distrus luni din viață. Îmi aduc aminte doar de unul dintre ele, o relație de o lună care s-a terminat prost după promisiuni pierdute în ceață și amestecate între două destine care nu au mai ajuns până la capăt. Singura explicație pentru care țin minte asta e pentru că mă simt prost că am permis unui motiv de genul să mă aducă la un nivel atât de jos; că am permis unui străin care vedea doar niște aparențe să mă afecteze atât de profund. Nu regret că s-a întâmplat, dar nici nu am o anumită plăcere să rememorez starea în care mă aflam. Măcar am învățat ceva din asta, și anume că ce stă pe o creangă putrezită, o să cadă la un moment dat (da, fac aluzie la primul meu prieten și la vechea mea cea mai bună prietenă care mi-a făcut cunoștință cu el).

Mi-am adus aminte de câteva secunde de contemplare în timp ce treceam pe lângă UMF cu autobuzul 42 și am văzut-o pe respectiva prietenă abia menționată mai sus și ajunsesem să mă gândesc la cine sunt eu fără atâta suferință adunată în mine? De ce îmi permiteam eu să mă gândesc la ceva pozitiv când încă probabil am atașată de mine atâta trauma? Mă repet, „traumă” e mult spus, dar e aproape de adevăr. Fusesem atât de marcată de o banală relație eșuată și terminarea total neașteptată a unor prietenii cu două fete care însemnau totul pentru mine deși nu am fost niciodată în stare să le spun asta (cu excepția unui mail foarte vechi pe care refuz să îl caut prin arhivă pentru că efectiv mi se rupe zilele astea de ele) încât nu puteam să concep că există o posibilitate în Universul ăsta în care depresia, singurătatea și tristețea nu erau elementele cheie în viața mea. Nimic nu m-a lăsat fără aer cum a făcut-o realizarea asta. Din fericire, a fost ceva trecător și acum nu mai am aceeași părere.

Am mai zis că aș vrea să repar ce e stricat la mine. Încă vreau asta, dar nu din aceleași motive. Toate „problemele” legate de personalitatea mea (sunt prea rece, nu am reacții mai drăgute, fac prea mult mișto, mă supăr repede etc.) m-au ajutat să îi sortez pe cei de lângă mine ca să nu stau cu orice rest lipsit de importanță care plutește pe lângă mine. Pe lângă asta, m-a ajutat și ștergerea numerelor de telefon și a mesajelor din toate conturile posibile care aveau o legătură cu ele pentru că a fost un fel de terapie. Inclusiv blocarea lor pe Facebook, deși considerată o decizie dură, a fost una terapeutică. Recunosc, am plâns în timp ce o făceam pentru că era totul oficial, și da, m-am simțit prost și le-am deblocat, doar ca să fiu eu ulterior blocată. Măcar am făcut asta pentru binele meu și nu din ambiție și aroganță.

În schimb, decizia care mi-a adus cea mai mare liniște e aceea că nu e nicio ușă deschisă pentru cine vrea să se întoarcă. Nu mai am niciun ochi la ce a fost în caz că se întoarce. Prin urmare, până la un semnal, dacă e să vină sau nu, ăsta e adio-ul final din partea mea.